În timp ce se află în călătoria lor spirituală cu Isus, mulți oameni consideră că cele mai convingătoare povești despre Isus vin de la creștinii pe care îi cunosc deja. Dacă ești în căutarea unei dovezi a capacității lui Isus, întreabă-i pe semenii tăi despre propria lor călătorie cu Hristos.
Propia ta poveste poate fi la fel de convingătoare și este cel mai puternic instrument pe care îl ai pentru a demonstra dragostea lui Isus și pentru a arăta altor oameni cum te-a schimbat El.
Aceste povești despre lucrarea lui Isus în viața noastră, fie pentru a-L găsi, fie pentru a găsi putere în El, sunt cunoscute sub numele de mărturii. Cu toții avem una, poate chiar mai multe. Atunci când devii credincios în Isus, călătoria ta spre această acceptare a Lui este mărturia ta. Pe măsură ce vei continua în călătoria ta, vei descoperi că se întâmplă mai multe momente în care Dumnezeu se arată în mod clar. Și acestea sunt mărturii.
Mărturiile vin în toate formele și mărimile! Unele sunt foarte dramatice, cu puncte de cotitură nebănuite și momente mari de „ah-ha! Am înțeles!”; altele sunt mult mai puțin dramatice și au o construcție lentă, dar nu sunt mai puțin convingătoare. Unele mărturii pot implica o mare luptă și povestea modului în care Isus i-a ajutat să treacă prin ea. Unele pot implica câteva incidente diferite care au mult mai mult sens pentru credincios după ce reflectă asupra lor cu Dumnezeu. S-ar putea să nu-ți dai seama că ai o mărturie decât mult mai târziu, dar când te gândești în urmă, poți vedea mâna lui Dumnezeu lucrând în viața ta.
Vă veți descoperi că mărturiile altora sunt fascinante, pline de speranță și o modalitate excelentă de a-L cunoaște pe Dumnezeu și puterea credinței. Vă prezentăm aici două mărturii de la oameni la fel ca dumneavoastră.
Vreți să îi auziți spunându-și propria mărturie? Puteți! Ascultați episoadele lor din podcastul nostru Povești care se desfășoară:
Andrew – iTunes
Google Play
Streaming
Leanne – iTunes
Google Play
Streaming
Mărturia lui Leanne despre o credință pusă la încercare prin depresie și în cele din urmă răscumpărată:
Am crescut într-un cămin creștin. Părinții mei ne-au dus pe mine și pe cei trei frați ai mei la biserică în fiecare duminică – de două ori. Mergeam la Biserica Reformată Creștină. Am știut cine este Dumnezeu și ce a făcut Isus de la o vârstă destul de fragedă. Nu pot spune că am avut îndoieli când eram mic.
Dar am crescut într-o familie disfuncțională. Am observat că surorile mele, care sunt cu doisprezece și zece ani mai mari decât mine, se certau adesea cu mama mea. Știam că ceva nu era în regulă.
Când a ajuns la liceu, fratele meu, care este cu patru ani mai mare decât mine, a evitat-o pe mama, chiar dacă el era cel favorizat pentru că era băiat. Venea acasă după școală, se uita la un film, mânca cina și dispărea în camera lui.
Eram un copil super activ. Mă jucam mult afară, fie cu fratele meu, fie cu copiii vecinilor. Locuiam pe o stradă fără ieșire. Când aveam 10 ani, eram afară cu doi prieteni mai mici și făceam pop-wheelies în stradă. Când am luat viteză pe alee și am intrat în roata mea, ultimul lucru pe care l-am văzut a fost o pată cu colțul ochiului. Următorul lucru pe care mi l-am dat seama a fost că m-am trezit în spital. Fusesem lovit de o camionetă, zburasem în aer, făcusem un salt mortal și aterizasem pe spate, derapând puțin. Bicicleta mea a ajuns în șanțul de pe cealaltă parte a străzii.
Am petrecut cinci zile în spital – splina mea era învinețită și au vrut să se asigure că nu va exploda – dar în rest am suferit doar o contuzie și am primit copci la un picior. În acele vremuri, nu purtai nici cască de protecție. Doctorii erau uimiți că eram în viață; a fost cu adevărat un miracol.
La 10 ani, deja îmi puneam întrebări mari: De ce sunt încă aici? Ce scop are Dumnezeu pentru mine?
–
Îți place să citești mărturii? Avem o serie de cărți de mărturii uimitoare disponibile! Urmați acest link pentru a le explora: Mărturii la Tyndale House Publishers.
–
Am continuat să merg la biserică împreună cu familia mea, dar lucrurile tot nu erau bune acasă și începeau să se înrăutățească. Pe măsură ce am intrat în adolescență, starea mea de spirit s-a schimbat drastic și dădeam semne de depresie.
Nu-mi plăcea felul în care familia mea se dădea în spectacol tot timpul. Părea foarte ipocrit. Mai ales la biserică, nu aveam voie să vorbim despre problemele din viața noastră. Generația părinților mei nu vorbește niciodată despre probleme; ei trebuie să arate bine în exterior – orice lucru rău care s-ar întâmpla în familie i-ar face pe părinți să arate rău. Așa că, chiar dacă eu și mama mea aveam o ceartă imensă în mașină în drum spre biserică, trebuia să fac o față fericită înainte de a intra. Am urât asta.
Am participat la grupul de tineri din liceu de la biserica mea, dar cum nu mi se permitea să spun cu adevărat nimic despre ceea ce se întâmpla cu mine, a trebuit să mă ocup singur de depresie. Sora mea mai mare devenise lider de tineret la biserica mea, mai ales de dragul meu. Mama mea era foarte autoritară, mai ales în ceea ce privește aspectul nostru fizic. De asemenea, a încercat să controleze comunicarea dintre mine și frații mei și dintre noi și tatăl nostru. Sora mea mai mare mă ducea uneori la grădina zoologică Brookfield în timpul iernii. Era amuzant, dar mama mă frigea cu ce am vorbit când mă întorceam și întotdeauna presupunea ce era mai rău despre ce s-ar fi putut spune despre ea. A fost greu. Dar din punct de vedere spiritual, lucrurile mergeau bine. Am făcut profesiunea de credință în toamna primului an de liceu.
Întotdeauna am făcut sport. În primii ani de liceu, am făcut sport tot timpul anului. Am fost în fanfară în toamnă, în echipa de baschet în timpul iernii și în echipa de softball în primăvară. Și atâta timp cât îndeplineam cerințele de vârstă pentru districtul parcurilor, am jucat softball în timpul verii. Dar nu m-am descurcat bine în jocul politic care era necesar pentru a excela în lumea atletică. Așa că, de exemplu, la baschet, chiar dacă eram unul dintre cei mai buni jucători, stăteam mult pe bancă. M-am săturat atât de mult de asta în primul an de juniorat încât am decis să renunț.
Dar asta a însemnat și că am petrecut mai mult timp acasă, în preajma mamei mele. Conflictul nu a făcut decât să se înrăutățească, iar eu m-am afundat și mai mult în depresie. Mergeam în continuare la grupul de tineret de la biserica mea, trei duminici seara pe lună, dar în a patra duminică, în timp ce părinții mei erau la studiul biblic, mă duceam în bucătărie și îmi tăiam partea de sus a brațului cu un cuțit. Era iarnă, așa că puteam purta cămăși cu mânecă lungă pentru a o ascunde. Și nu mă tăiam prea adânc – doar atât cât să sângereze puțin și să se vindece într-o săptămână sau două. O făcusem ca o știință și nimeni nu ar fi aflat.
Surorile mele au observat că ceva nu era în regulă. Trecând ele însele prin depresie, știau ce semne să caute și au îndemnat-o pe mama să mă ducă la consiliere. În cele din urmă, ea m-a dus la un psihiatru creștin. Acolo mama a aflat că mă tăiasem. A fost șocată și îngrozită, ca și cum ar fi fost singura rănită de asta. De asemenea, a pus schimbările mele de dispoziție pe seama accidentului meu de bicicletă din copilărie. Am fost diagnosticată cu depresie și am fost pusă pe Prozac. Am intrat imediat într-o fază maniacă. Promisesem că nu mă voi mai tăia, dar curând am început să mă tai și să mă ascund din nou. Psihiatrul meu a descoperit acest lucru și, împreună cu psihologul meu, au decis că ar trebui să fiu internată în spital în timp ce îmi schimbau medicația. Am fost furioasă. Muzica era, de asemenea, foarte importantă pentru mine, iar spitalizarea m-a făcut să ratez un concurs de muzică de stat. Medicii mei au crezut că mă ajută, eliminând acea presiune, dar m-am simțit și mai rău pentru că îmi dezamăgeam prietenii din trio-ul nostru de flaut.
După liceu am decis să încerc facultatea fără medicamente. Psihiatrul meu a fost de acord și în acea toamnă am plecat la Calvin College din Grand Rapids. Mi-am întâlnit câțiva prieteni buni în prima săptămână acolo, dar deja dădeam semne de depresie. Mâncam cât de puține mese puteam și încă supraviețuiam. Era un alt mod prin care încercam să cer ajutor, pentru a vedea dacă cineva observa sau îi păsa. Am decis, de asemenea, că, din moment ce aveam de ales, nu voi merge la biserică. Nu-mi mai păsa și nu credeam că Dumnezeu m-ar fi vrut. Dar prietenii mei din facultate au observat că nu mă simțeam prea bine.
Cum s-a dovedit, prietena mea Christi suferea de depresie și anxietate, și era fiica unui pastor. Am fost surprinsă pentru că decisesem că depresia și Dumnezeu erau incompatibile. Din fericire, prietenilor mei le-a păsat suficient de mult încât să-mi explice că depresia nu este o problemă spirituală și că Dumnezeu chiar mă iubea. Dumnezeu încă mă putea folosi pentru că îi place să folosească vase de lut crăpate, iar noi toți suntem crăpați într-un fel sau altul. Christi lua medicamente și acestea o ajutau. Ea m-a ajutat să înțeleg că este în regulă să fii creștin și să suferi de depresie. Nu este o problemă pe care Dumnezeu nu o poate depăși.
În al doilea semestru al primului an, am căutat ajutor la un alt psihiatru. De data aceasta am fost diagnosticat corect cu Bipolar 2, care are suișuri și coborâșuri de energie, dar este caracterizat de o dispoziție depresivă pe tot parcursul. Am găsit în cele din urmă medicația potrivită, iar eu eram pe o cale mult mai bună.
Am început să merg din nou la biserică în mod regulat, iar relația mea cu Dumnezeu a crescut. După facultate, m-am mutat înapoi acasă și am decis să mă alătur conducerii grupului de tineri din liceu al bisericii mele. Am vrut să-i ajut pe copiii care sufereau de depresie și care aveau nevoie de cineva care să-i înțeleagă. Am vrut să-mi folosesc experiența pentru gloria lui Dumnezeu și încă mai am relații bune cu câțiva dintre acei copii.
Am trecut prin multe locuri fără speranță, dar Dumnezeu a fost întotdeauna cu mine. Și Îi mulțumesc lui Dumnezeu că până și cineva care a trecut printr-o perioadă de îndoială severă a putut fi folosit de El pentru a-i încuraja și ajuta pe alții.
–
Îți place să citești mărturii? Avem o serie de cărți de mărturii uimitoare disponibile! Urmați acest link pentru a le explora: Mărturii la Tyndale House Publishers.
–
Mărturia lui Andrew despre cum a ajuns la credință prin succes și eșec:
Vin din medii umile, iar părinții mei au făcut tot ce au putut pentru a-mi oferi toate oportunitățile de a reuși. Niciunul dintre părinții mei nu ne-ar fi lăsat pe mine sau pe sora mea să scăpăm fără să spunem „te rog” sau „mulțumesc”. Mergeam la biserică, spuneam rugăciunea înainte de cină, ne rugam înainte de culcare; Dumnezeu era în viața mea, dar nu îl cunoșteam pe deplin.
Am crescut activă. Am participat la sporturi, am jucat jocuri în curte și am dormit cu prietenii mei. Am fost un elev bun, cu note decente. Am făcut parte din tabloul de mare onoare și chiar am câștigat posesia prețioasă a unui autocolant de pe bara de protecție care proclama acest lucru.
Cariera mea sportivă a fost, de asemenea, binecuvântată. Am fost cel mai bun alergător în primul an, iar în primul an de liceu eram o vedetă în echipa de fotbal. Pe măsură ce popularitatea mea în campus a crescut, corpul studențesc m-a votat în curtea de premiere în toți cei patru ani de liceu.
În mijlocul a ceea ce îmi imaginez că a fost o viață la care mulți copii ar visa, au început luptele mele. Mă uit în urmă și mă gândesc că, poate, dacă aș fi știut că lui Dumnezeu trebuie să-i mulțumesc pentru tot ceea ce am fost binecuvântat, viața mea ar fi fost diferită?
În plus față de succesul meu în fotbal și în clasă, m-am îndrăgostit pentru prima dată. Am simțit cu adevărat că le aveam pe toate. Dar, în realitate, pierdeam contactul cu cine eram și lăsam lucrurile distructive să pătrundă în viața mea. Am fost atras de scena petrecerilor. Simțeam că am o imagine de apărat: Eram un copil popular, iar copiii populari merg la petreceri. Am băut bere și am încercat droguri recreaționale. Am experimentat cu sexul și mi-am înșelat prietena.
Eram pierdut. Nu știam cine eram cu adevărat. Deși mi s-au prezentat burse de la școli pentru a juca fotbal, am decis că a merge la o universitate mai mare era cea mai bună cale pentru mine din punct de vedere academic. Dar, fiind sincer, îmi doream o școală mai mare nu pentru partea academică, ci pentru petreceri și femei.
Am fost acceptat la Universitatea din Illinois, iar în vara anului 2003 am început facultatea. Am intrat la școală cu ambiția de a deveni doctor. Nu a trecut mult timp până când am găsit mai multă distracție în scena socială. Petreceam cu frăția mea, cunoșteam fete și chiuleam de la cursuri pentru a ieși în baruri și la petreceri.
Notele mele din facultate au fost afectate drastic. Aveam un semestru decent urmat de unul slab. Obțineam rezultate bune la multe dintre teste și teste, dar prezența mea la ore era scăzută, lipsind adesea de la temele necesare pentru note mai mari.
A început să mă afecteze, iar problemele aveau să se înrăutățească înainte de a se îmbunătăți. Am început să mă bat în baruri pentru a-mi elibera furia și nemulțumirea.
Eram conștient că aveam probleme, dar viața mea era atât de goală. Nu aveam la cine să mă rog. Nici un Dumnezeu în care să cred care să mă ajute să trec peste asta. Spuneam că sunt bine și îmi găseam scuze pentru provocările mele, spunând că doar mă distram. Dar mă duceam și mai departe în spirală. Dumnezeu nu mai era nici măcar un gând.
După ce am absolvit facultatea, am început să-mi pun ordine în viață. A fost nevoie de o conducere sub influența băuturilor alcoolice, de o arestare pentru bătaie și de distrugerea mașinii în timp ce mă aflam sub influența băuturilor alcoolice; dar în cele din urmă mi-am găsit o bază solidă, iar în 2012 am aterizat la o companie pe care o iubeam. Acesta era locul în care mă vedeam petrecându-mi restul carierei mele.
Am înflorit ca membru al echipei de vânzări interne. Credeam că voi urca pe scara corporatistă și acum aveam noi aspirații de a deveni cel mai productiv director de vânzări al companiei.
În această companie, mintea mea a început să se schimbe spre Dumnezeu. Creștinismul era viu în întreaga organizație. Am dezvoltat relații cu oameni care îl plasau pe Dumnezeu în centrul a tot ceea ce făceau. Oamenii erau atât de incredibili. Erau amuzanți, încrezători, mă făceau să râd, făceau sport și, cu excepția credinței, erau ca mine în multe privințe. Dar toate acestea nu au fost suficiente pentru a mă face să intru într-o biserică, și de aici a venit o altă cădere.
–
Îți place să citești mărturii? Avem la dispoziție o serie de cărți de mărturii uimitoare! Urmați acest link pentru a le explora: Mărturii la Tyndale House Publishers.
–
Am fost zdrobită la serviciu. Atât de mult încât am câștigat mult râvnitul premiu „Bobocul anului”. Eram atât de fericită și, în mod crucial, copleșită. În acea seară, „vechiul eu” a reapărut din nou la suprafață. Am sărbătorit cu colegii mei și am petrecut din greu toată noaptea. Unii dintre directorii companiei au fost înștiințați de acest lucru, dar mi-au dat un „permis”, având în vedere circumstanțele de sărbătoare.
Cu premiul, am câștigat o excursie la Florența, Italia. Un alt moment extraordinar! Și, bineînțeles, un alt eșec. Am băut. Am sărbătorit. Am trecut linia de demarcație. Am căzut și am spart o statuie de 3.000 de dolari.
Ultima picătură a venit într-o seară în care, încă o dată, întreaga forță de vânzări se adunase pentru întâlnirea noastră de vânzări. În acest moment, am simțit că mi-am învățat lecția și m-am concentrat cu adevărat pe schimbarea comportamentului meu. Am băut mai puțin și nu am lăsat alcoolul să-mi influențeze deciziile. Eram într-un taxi cu câțiva colegi de echipă și vorbeam cu taximetristul nostru afgan. Îi puneam întrebări despre țara sa de origine, iar el era fericit să vorbească despre asta.
Amicul meu a tras apoi o remarcă care a părut să îl jignească pe șoferul nostru. Omul era în defensivă, a început să ridice vocea și a devenit ostil. Ajunsesem la hotelul nostru, iar șoferul a coborât din taxi, țipând la noi, apoi a băgat mâna în buzunarul de la geacă. Având în vedere comportamentul haotic al acestui bărbat, acest lucru m-a speriat și am crezut că a întins mâna după o armă. Am crezut că ne apărăm atunci când l-am lovit, ceea ce l-a făcut pe bărbat să se agite și să-i zboare telefonul mobil. Aparent, îl speriasem și plănuia să sune la poliție.
În acest moment, era prea târziu. Mulți membri ai companiei mele se aflau prin preajmă în holul hotelului, iar în dimineața următoare toată lumea știa despre incident. Am fost concediat, iar visele mele au făcut implozie.
Știam că am nevoie de ajutor și am simțit că acel ajutor mă cheamă cu voce tare de la Dumnezeu. Neavând încotro să mă îndrept, m-am dus la biserică. Mama mea mergea cu regularitate și, în cele din urmă, după ce am întrebat de atâtea ori înainte, am spus da să merg cu ea.
Aici a început să se schimbe viața. Această biserică era un loc atât de primitor. Oamenii erau ca mine – se îmbrăcau ca mine și le păsa de aceleași lucruri ca și mie. Erau exact ca și creștinii pe care îi întâlnisem la fostul meu loc de muncă.
Am început să merg la biserică în mod regulat. Prin rugăciune și Scriptură, am început să-L las pe Dumnezeu să intre înăuntru. Am început să-mi deschid inima și L-am acceptat pe Isus.
Nu pot spune că viața mea s-a schimbat total, dar acum am un obiectiv. O lumină călăuzitoare. O pace interioară. Știu că nu pot face această viață de una singură. Fără rugăciune, centrul vieții mele va începe să se devieze din nou. Mă voi pierde pe mine însumi. Am fost pus aici pe acest pământ de Dumnezeu și încă lucrez pentru a-mi descoperi scopul.
Există atât de multe cărți și podcast-uri și vorbitori care vorbesc despre cum să ai succes. Ei te ajută să atingi noi niveluri. Dar de fiecare dată când ajungeam la o nouă înălțime, cădeam înapoi. Nu mi-am dezvoltat niciodată abilitățile de a susține sau cum să răspund la succes.
Reflectând asupra momentelor mele de fiasco, toate au avut loc după un anumit nivel de succes. Oricât de grozave ar fi fost toate, am devenit inconfortabil. Erau niveluri de succes (pe terenul de fotbal, în clasă, la locul de muncă) pe care nu credeam că le merit. Și noi presiuni, atenție și responsabilitate, toate au venit odată cu ele. În loc să le îmbrățișez, apăsam butonul de resetare. Știam cum să obțin ceea ce îmi doream, dar nu știam cum să o mențin.
Acum Îl am pe Dumnezeu și am credința mea. Am rugăciunea și o relație cu Hristos și am o rețea tot mai mare de oameni în viața mea care mă vor ajuta să realizez. Acum cred că atunci când reușesc, voi fi încrezător în a merge mai departe.
Nu există nicio îndoială că mă voi poticni pe drum. Dar, pe măsură ce acest nou sezon din viața mea prinde contur, nu mă tem. Îmbrățișez aceste provocări și sunt entuziasmat să văd ce-mi rezervă viitorul, acum că am o bază solidă.
.